Insomnie de noiembrie...

E prea frig afara; mult prea frig si atunci prefer sa sfarsesc intr-o camera, trantit pe o canapea poiectandu-mi umbra de la lumina lumanarii pe peretele din spatele meu. De tigara uit, ca de fiecare data si ma chinui sa adun scrumul imprastiat pe canapea in scrumiera improvizata dintr-un pahar.

E atat de tipic pentru lenea ce traieste in mine si de care nu ma pot satura... Oricum nu vad rostul unei alte activitati miercuri la ora 4 dimineata, cand nici nu stiu ce dracu caut aici. Ar trebui sa fiu in pat cu o pustoaica, simtind placerea si bagandu-mi in ea toate problemele, inecandu-mi tristetile in paharul de Martini de pe noptiera pe care nu-l uit niciodata.

O da! prietenul meu cel mai bun: Martini. E baiat de treaba, cam tacut daca e sa ma intrebati pe mine, dar macar nu te lasa niciodata la greu, ba chiar e langa tine mai mult cand stie ca doar el te mai poate ajuta. Dupa ziua asta cumplita, care a fost ca si cea de ieri, si alaltaieri s.a., imi place sa uit de toate dar chiar nu pot. Chiar si dupa sapte luni neterminate in care nu am stiut cum sa fac uitat zambetul ei care ma omoara, inca mai cred ca nebunia asta este mai bine sa o port singur.

In fiecare zi acelasi idiot de sef care nu stiu de ce nu-si face aparitia decat atunci cand ma uit in oglinda, ma distruge... E cel mai rau sa te ai sef pe tine, sa ajungi sa te saturi de tine, sa te concediezi in fiecare zi pentru ca seara sa te milogesti de tine sa revi la acelasi loc de munca...

Imi iubesc Martini-ul...